` Alchimia ÎNAPOI
ALCHIMIA








Alchimia
este o formă de cunoaștere protoștiințifică, specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoașterii umane (antichitate și evul Mediu), care avea trei obiective principale:

  • Transmutația metalelor în aur și argint;
  • Crearea unui homunculus, un om artificial;
  • Obținerea aurului din metal; substanța magică ar fi fost piatra filozofală (o licoare sau o pulbere).
Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă și cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naștere alchimia, precursoarea chimiei moderne.

De aici reiese faptul că alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci și o disciplină filozofică și spirituală. Noțiuni din chimie, metalurgie, fizică, medicină (științe aflate în fază incipientă) se combină cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică și artă.

În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria științei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice și pentru artă, ca generatoare de motive și subiecte.

Etimologie

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia, care înseamnă a topi, a lipi, a împreuna.
Alți autori consideră și expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, datorită faptului că egiptenii își numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârșit, este posibil ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care se traduce prin licoare pentru a face aur.

Istorie

Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizații orientale - Mesopotamia, Egiptul antic, Persia, India, China, Islamul - cât și de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. Își atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri și în epoca modernă. Deci, alchimia are o vechime de peste două milenii.

Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculații. De multe ori limbajul ermetic al alchimiștilor era greu de descifrat, iar activitatea lor se desfășura în condiții conspirative. S-au făcut legături între alchimie și societăți secrete (cum ar fi Ordinul Rozacrucienilor), magie, vrăjitorie.

Lucrări de laborator
Magnum opus
Alambic
Jan van der Straet
Laboratorul alchimistului (1551)


Așa-numitul Opus alchemicum pentru obținerea pietrei filozofale cuprindea șapte proceduri împărțite în:

  • Patru operațiuni:
    • putrefacție;
    • calcinare;
    • distilare;
    • sublimare.

  • Trei faze:
    • soluție;
    • coagulare;
    • uniune.

Cele trei stadii fundamentale:

  • nigredo - acțiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacție;
  • albedo - acțiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează;
  • rubedo - acțiune asupra roșului, stadiul final.
Simboluri

Fiind un demers multidisciplinar, ce implică o adâncă abstractizare, dar și plin de mistere, alchimia
face apel la o sumedenie de simboluri. Simbolurile erau utilizate și pentru a permite o comunicare
între alchimiști.


Simboluri alchimiste pe o carte din sec. al XVII-lea

Grupuri de simboluri
  • Tria prima
    • sulf:
    • mercur:
    • sare:

  • Patru elemente de bază
    • pământ:
    • apă:
    • aer:
    • foc:

  • Șapte elemente planetare
    • Aurul, dominat de Soare:
    • Argintul, dominat de Lună:
    • Cuprul, dominat de Venus:
    • Fierul, dominat de Marte:
    • Staniul (cositorul), dominat de Jupiter:
    • Mercurul, dominat de Mercur:
    • Plumbul, dominat de Saturn:

  • Elemente pământene
    • Antimoniul:
    • Arsenicul:
    • Bismutul:
    • Borul:
    • Magneziul:
    • Fosforul:
    • Platina:
    • Potasiul:
    • Piatra:
    • Sulful:
    • Zincul:

  • Compuși descoperiți de alchimiști
    • Apa tare (Aqua fortis) A.F.
    • Amoniacul (Sal Ammoniac)
    • Apa regală (Aqua Regia) A.R.
    • Spirit de vin - oțet (Spirit of Wine) S.V.
    • Amalgamul (Amalgama)
    • Cinabrul - sulfura de mercur (Cinnabar)
    • Vitriolul - acidul sulfuric

Cele 12 procese alchimice de bază

Cele 12 procese alchimice de bază sunt considerate astăzi a fi baza proceselor chimice din epoca modernă. Fiecare dintre aceste procese este dominată sau condusă de către un semn zodiacal.

  • Descompunerea prin oxidare (Berbec)
  • Descompunerea prin digestie (Leu)
  • Descompunerea prin fermentație / putrefacție (Capricorn)
  • Modificarea prin congelare/coagulare (Taur)
  • Modificarea prin fixare (Gemeni)
  • Modificarea prin cerificare (Săgetător)
  • Separarea prin distilare (Fecioară)
  • Separarea prin sublimare (Balanță)
  • Separarea prin filtrare (Scorpion)
  • Unirea prin solubilizare (Rac)
  • Unirea prin multiplicare (Vărsător)
  • Unirea prin proiectare (Pești)

Valențe filozofico-spirituale

Alchimia nu este doar o formă primitivă a chimiei moderne. Marea Operă are și o puternică valență mistică.

Astfel, extragerea aurului, cel mai nobil metal, se efectua împotriva forțelor întunecate și haotice ale naturii și necesita stăpânirea tendințelor obscure și iraționale ale sufletului. Opera alchimică nu constă numai în operații de laborator. Alchimistul trebuie să aibă anumite virtuți și calități: să fie sănătos, răbdător, modest, pur. El trebuie să aibă mintea în consonanță cu opera.

În Dictionnaire hermétique (1645), William Salmon definește cuvântul "Filozofie" astfel: "Nume care se dă științei sau artei care ne învață să facem piatra filozofală". Alchimiștii se considerau filozofi având ca scop Marea Operă - obținerea pietrei filozofale.


Semnificații psihologice

Simbolurile și temele alchimiste au fost studiate și de psihanaliștii secolului al XX-lea.

Carl Gustav Jung a examinat simbolistica alchimistă și a considerat lucrările alchimiștilor ca fiind o continuă căutare spirituală pentru ințelegerea Universului, dar și a propriei individualități, personalități interioare. Lucrări:

  • 1944: Psihologia și alchimia
  • 1948: Beiträge zur Symbolic des Selbst
  • 1956: Mysterium Conjunctionis

Intepretări și revalorificări - Protochimie

Dezvoltarea fizicii, chimiei și biologiei contemporane a dus la marginalizarea alchimiei. Totuși pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva științei care reducea totul la procese pur fizice, se simte o revigorare a interesului pentru domeniul ocult. Tot mai multe cercuri și societăți mistice sau teozofice au reluat experimentele alchimice.

  • William Alexander Ayton (membru al societății secrete Order of the Golden Dawn - "Ordinul Zorilor de Aur") a fost unul dintre primii moderni care a reconsiderat textele alchimiste.
  • Descoperirea, în secolul XX, a fenomenului radioactivității și experimentul lui Ernest Rutherford privind transmutația atomică, toate acestea au dus la reconsiderarea acelei "transmutații" alchimice.
  • Cu puțin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, psihoterapeutul Archibald Cockren deschide la Londra un laborator alchimic. Acesta nu încerca să gasească piatra filozofală, ci noi medicamente. Din păcate, și el și laboratorul au fost nimicite de un bombardament.
  • Tot remedii încerca să obțină și francezul Armand Barbault în 1948, reconsiderând lucrarea Mutus Liber scrisă în 1677 și publicată de La Rochelle.
  • În 1960, Albert Riedel (cel mai de seamă "neo-alchimist" al secolului XX) editează un fel de "Manual de alchimie". În Salt Lake City fondează un centru de cercetare numit "Paracelsus" și susține cursuri de alchimie practică.
Deși de multe ori nu au fost încununate cu succes, eforturile alchimiștilor au condus la numeroase descoperiri științifice de care beneficiem și astăzi.


Descoperiri datorate într-o anumită măsură alchimiștilor


Fierul

Primul tip de fier cunoscut și utilizat de oameni provenea din meteoriți. În Egipt și Mesopotamia s-au descoperit vărfuri de suliță și obiecte decorative cu această origine, datând din jurul anului 4000 î.Hr. 2000 de ani mai târziu a apărut și fierul prelucrat din minereu (la început cel numit fier de mlaștină - în engleză bog iron, sau limonit), folosit însă doar pentru obiecte de cult și considerat mai valoros decât aurul. Între 1600 î.Hr. și 1200 î.Hr. a început obținerea fierului în topitorii primitive, în Imperiul Hitit (Anatolia și Caucaz). Dispariția acestui imperiu a permis răspândirea cunoștințelor despre prelucrarea fierului în toată regiunea, facilitând trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului.

În jurul anului 550 î Hr. în China a fost inventat furnalul și s-a obținut prima fontă turnată.


Coloana de fier din Delhi
Oțelul, aliaj al fierului cu relativ puțin carbon, a fost produs, se pare, pentru prima dată în India, în secolul al III-lea. Un exemplu al măiestriei indiene în domeniul metalurgiei este și faimoasa coloană de fier din Delhi, care este constituită în proporție de 98% din fier forjat și a fost ridicată la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea

În Europa, primele șarje de fontă turnată au fost obținute în Suedia, în secolul al XV-lea (Lapphyttan și Vinarhyttan). Ghiulele de tun din fontă au permis apoi răspândirea acestui material și a metodelor de obținere în toată lumea. Combustibilul de bază pentru aceste procese era cărbunele de lemn (mangalul).

Dispariția accentuată a pădurilor din Marea Britanie a dus în secolul al XVIII-lea la înlocuirea mangalului cu cocsul, de către Abraham Darby. Acest lucru, împreună cu inventarea mașinii cu abur, a dus la Revoluția industrială

La sfârșitul anilor 1850, Henry Bessemer a inventat un nou procedeu de fabricare a oțelului cu conținut foarte scăzut de carbon, la care se sufla aer prin fonta brută topită. Acest progres a dus la diminuarea treptată a producției de fier forjat.


Focul grecesc

Focul grecesc era un produs incendiar de calitățile napalmului din epoca noastră, folosit de grecii din antichitate și până la luptătorii din Imperiul Bizantin. Mai ales aceștia îl foloseau în mod frecvent în bătăliile navale deoarece combinația continua să ardă chiar și pe apă. Impresia făcută de focul grecesc asupra cruciaților europeni a condus la aplicare numelui acestuia la orice fel de armă incendiară, inclusiv cele utilizate de arabi, chinezi și mongoli.


Imagine din manuscrisul ilustrat "Skylitzes" din Madrid


Aceste amestecuri au fost diferite, iar rețeta bizantină, care a fost un secret bine pazit de stat, a fost acum pierdută. Ca rezultat, ingredientele sale sunt un subiect mult dezbatut, cu propuneri de a include fracții nafta, var nestins, sulf și azotat de potasiu. Ceea ce a deosebit folosirea de către luptătorii bizantini a acestui amestec incendiar este că folosirea acestui amestec s-a făcut cu sifoane sub presiune pentru a proiecta lichidul aprins pe inamic.

Se spune că odată aprins, amestecul incendiar nu mai putea fi stins decat cu urină veche sau nisip. Lansarea a focului se făcea printr-un sistem de conducte care porneau din vârful catargului corabiei bizantine și se proiecta pe nava dușmană prin ajutajul aflat pe ornamentul din prora corabiei (femeie sau balaur). Odată deschis vasul (de obicei o amforă) și intrand in contact cu aerul, "Focul grecesc" se amorsa și se turna de pe platforma catargului (de obicei unic la acea vreme). El ajungea prin conducte, pe nava pe care o incendia. Asupra oamenilor avea efecte devastatoare căci se pare că avea proprietatea de a arde și sub apă, deci nici măcar o săritură în apa mării nu îi mai salva pe cei atinși de această "veritabilă armă chimică" !

Focul grecesc a fost un factor cheie al supremației maritime grecești; ultima dată a fost folosit în Asediul Constantinopolului, și odată cu căderea orașului în mâinile otomanilor a dispărut și rețeta, care era păstrată secretă de greci. Compoziția exactă a focului grecesc a rămas un secret până astăzi; există mai multe speculații bazate pe materialele de care dispuneau grecii în antichitate ca de exemplu colofoniu, dar nimeni nu poate afirma cu siguranță care erau ingredientele folosite și în ce proporții.

Incendiare și arme de foc au fost folosite în războaie de secole înainte de invenția focului grecesc, inclusiv un amestec de sulf, petrol și bitum pe bază de amestecuri. Săgeți incendiare și vase care conțin substanțe combustibile au fost folosite ca arme încă din secolul al 9-lea î.Hr. de către asirieni, și au fost pe larg utilizate în lumea greco-romană, de asemenea. Mai mult, Tucidide menționează utilizarea flăcării cu ajutorul aruncătoarelor de la asediul de la Delium în 424 î.Hr. În lupta navală, flota a împăratului bizantin Anastasius I se înregistrează de către cronicarul Ioan Malalas ca au folosit un amestec pe bază sulf pentru a învinge o revoltă în anul 513, în urma sfatul unui filozof de la Atena numit Proclus.

Bizantinii cunoșteau deja în 671 un amestec explosiv de colofoniu (rășină de conifere din care este îndepărtată prin încălzire terebentina), sulf și salpetru (nitrați de amoniu, bariu, natriu sau potasiu), acest amestec fiind cunoscut în istorie ca focul grecesc descoperit de Kallinikos din Heliopolis. Această substanță inflamabilă ardea și în apă, fiind o armă de temut în apărarea Constantinopolului fiind folosit mai ales în luptele navale contra musulmanilor.

În China sunt amintite în Dinastia-Song (960 - 1279) prin anul 1044 în Wu Jing Zong Yao (o culegere de tehnici militare) incendii provocate de amestecuri de salpetru. Se presupune că chinezii deja în secolul XIII au folosit bombe umplute cu praf de pușcă, această informație stă în contradicție cu legea mongolilor din 1330, care interzic chinezilor toate experimentele militare, la fel cercetările arheologice nu au găsit prin examen radilogic urme de praf de pușcă, din timpul respectiv. Alte urme istorice din secolul XI sunt cele din Siria unde este la fel amintit folosirea în războaie a amestecurilor explosive cu salpetru purificat. Praful de pușcă până la descoperirea explosivilor de azi este singura materie explosivă folosită în artilerie, sau alte arme de foc.


Acidul clorhidric - HCl

Acidul clorhidric era deja cunoscut deja de primii alchimiști. Descoperirea acidului i se atribuie alchimistei Mariei Prophetissa (in secolul I, Alexandria). In secolul XV alchimistul Basilius Valentinus (Erfurt) obține acid clorhidric prin reacția dintre halit sare gemă, (NaCl) și sulfat de fier (FeSO4). Obținerea acidului din acid sulfuric și clorură de sodiu îi reușește chimistului farmacist Johann Rudolph Glauber (Karlstadt). Chimistul francez Lavoisier (părintele chimiei moderne) numește acidul clorhidric acide muriatique (lat. muria = saramură). In prezent izvoarele sărate sunt numite "izvoare muriatice", iar în America de Nord acidul clorhidric încă mai este numit "acid muriatic".



©ORDO CRVX CÆRVLEA - A.D. MMVI
Berthwald - Ar\OCC