ÎNAPOI
ORDINUL SFÂNTULUI BENEDICT

Tradiție îndelungată
Ordinul benedictin are în spate o bogată și venerabilă istorie încă din secolul al III-lea după Cristos. Cu toate că benedictinii îl consideră pe Sfântul Benedict drept părintele spiritual și fondatorul lor, sunt puține dovezi istorice care să susțină faptul că el ar fi înființat Ordinul. Scriind faimoasa sa Regulă pentru mănăstirea de la Monte Cassino unde acesta viețuia, autorul a considerat-o potrivită spre a fi aplicată în orice alt așezământ monahal. Mănăstirea de la Monte Cassino a fost distrusă de către lombarzi în jurul anului 577 și nu a fost reconstruită până la mijlocul secolului al VIII-lea, timp în care Regula Sfântului Benedict a fost adoptată de numeroase așezăminte monahale din Anglia și Galia. Inițial, Regula fusese doar unul din multe altele regulamente monastice, ulterior ea devenind legea fundamentală a mănăstirilor din Europa, începând cu secolul al IX-lea, la intervenția lui Charlemagne și a fiului său Louis.

Așezămintele monahale
Acestea s-au format în perioada medievală, atât pentru bărbați cât și pentru femei, având ca principal regulament de funcționare și organizare Regula Sfântului Benedict, prezentând variate adaptări în funcție de climatul socio-cultural al regiunii unde funcționau. Modul de viață tradițional al călugărilor s-a concentrat pe trei direcții: rugăciunea împreună (oficiul comun), lectura și munca fizică (ora et labora). Multe din mănăstirile benedictine au fost edificate din nevoia concretă de a evangheliza o anumită regiune sau populație, altele au coordonat programe complexe de educație religioasă, culturală sau artistică, transformându-se în veritabile centre de activitate liturgică și învățământ. Una din activitățile cele mai valoroase a fost rescrierea și copierea unor manuscrise antice de mare valoare pentru cultura universală.

Splendoarea de la Cluny
Încă de la început, mănăstirile benedictine s-au individualizat printr-o caracteristică comună, aceea de autonomie pronunțată, aspect ce se poate observa și în zilele noastre. În perioada Evului Mediu, ele erau construite prin aportul generos al unor nobili și cavaleri care intenționau ca acestea să devină centre de evanghelizare și rugăciune neîntreruptă pentru comunitate în general și pentru ctitori în special. Inițial, aceste mănăstiri nu comunicau decât rar și anevoios între ele, însă ulterior, la intervenția nobilimii și a unei părți a Ierarhiei clericale, așezămintele monahale s-au organizat în congregații menite să asigure disciplina canonică și comuniunea spirituală. Cea mai faimoasă din aceste congregații medievale a fost cea de la Cluny, după numele unei abații din Burgundia, care a devenit centrul spiritual și jurisdicțional al mănăstirilor benedictine din apusul Europei. Ca urmare a noii ordini benedictine, Abatele de la Cluny devenea automat conducătorul spiritual și executiv al tuturor mănăstirilor înglobate în congregație, pe care le administra prin intermediul priorilor locali. Abația de la Cluny a excelat prin splendoarea liturgică și organizarea eclezială impecabilă în detrimentul muncii fizice și lecturilor individuale a călugărilor.

Reformă și declin
Din perioada Evului Mediu și până în timpurile moderne mănăstirile benedictine au rămas grupate în congregații și asociații menite să asigure comuniunea, colaborarea și disciplina canonică, fapt legiferat cu ocazia Conciliului ecumenic de la Trento (1545 - 1563). În perioada reformei protestante numeroase mănăstiri benedictine au fost închise pe fondul propagării unui puternic curent antimonastic, ridicând totodată problema averilor mănăstirești adunate de-a lungul secolelor. Deși congregațiile benedictine și-au continuat existența și în timpul Contrareformei Bisericii catolice, numărul și influența lor s-au diminuat substanțial, majoritatea fiind expropriate sau închise în perioada lui Napoleon Bonaparte.

Reforma benedictină
Începând cu anii 1800 se constată un timid avânt al mișcării benedictine caracterizat printr-o diversificare a congregațiilor atât în Europa, cât, mai ales în restul lumii: Asia, America și Africa. În prezent, călugării benedictini acționează puternic ancorați în realitățile geografice, culturale și politice ale zonelor unde își desfășoară activitatea. Ei își aduc aportul nu doar în activitatea de evanghelizare, dar și în domenii educative, social-culturale și de sănătate. În anul 1887, Papa Leon al XIII-lea a restabilit Colegiul Sfântul Anselmo din Roma, unde benedictinii își pot obține licența în teologie, filosofie și alte studii monastice. În 1893 a fost oficializată funcția de Abate Primat al Ordinului Benedictin având responsabilitatea de a conduce Colegiul Sfântul Anselmo și exercitând o autoritate spirituală asupra tuturor congregațiilor benedictine. Deși autoritatea sa juridică este restrânsă, Abatele Primat reprezintă Ordinul în ansamblul lui. Astfel, benedictinii se individualizează în rândul celorlalte ordine religioase ale Bisericii Catolice, în marea lor majoritate conduse executiv de către un Superior General de la Roma. În afara congregațiilor oficiale ale Ordinului, există o serie de comunități benedictine locale (în special feminine) care sunt subordonate direct episcopului local sau Abatelui Primat din Roma.

Recenzie tradusă de pe site-ul OSB