ÎNAPOI

BISERICA

Termenul provine din limba greacă basiliké, însemnând casă împărătească sau casa lui Dumnezeu, Împăratul cerului și al pământului; în limba greacă ekklesía, adunare a poporului; în limba latină ecclésia. Cuvântul Ekklesía desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma poporul lui Dumnezeu și care, hrăniți cu Trupul lui Cristos, devin ei înșiși Trupul lui Cristos.

Biserica este în același timp cale și scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creație, pregătită în Vechiul Testament, întemeiată de cuvintele și faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare și prin Învierea Lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârși în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpărați de pe pământ. Biserica este poporul lui Dumnezeu al Noii Alianțe (cf. Tit 2,14; 1Pt 2,9), în care se intră prin credință și prin Botez. Biserica este Trupul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt și prin acțiunea Sa în sacramente, mai ales în Euharistie, Cristos mort și înviat constituie comunitatea credincioșilor ca Trup al Său. În unitatea acestui Trup, există o diversitate de mădulare și de funcții, dar toate mădularele sunt legate unele de altele, în special cele care suferă, sunt sărace și persecutate. Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o și s-a dat pe Sine pentru ea. A purificat-o prin Sângele Său. Biserica este Templul Duhului Sfânt. Duhul este ca sufletul trupului mistic, principiul vieții ei, al unității în diversitate și al bogăției darurilor și carismelor lui (CBC 777-778; 804-809).



Această Biserică unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Credo este una, sfântă, catolică și apostolică (cf. Lumen Gentium 8). Aceste patru atribute sunt inseparabil legate între ele:

  1. Biserica este UNA datorită izvorului și Întemeietorului ei, prezentându-se totuși într-o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu cât și în multitudinea persoanelor care o primesc;

  2. Biserica este SFÂNTĂ, deoarece este unită cu Cristos și sfințită prin El. Toate acțiunile Bisericii vizează sfințirea oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu în Cristos. Deși nedesăvârșită, Biserica este încununată cu sfințenie adevărată, practicând neîncetat pocăința și înnoirea (cf. Lumen Gentium 8);

  3. Biserica este CATOLICĂ, adică universală, după totalitate și după universalitate;

  4. Biserica este APOSTOLICĂ deoarece a fost și rămâne zidită pe temelia apostolilor, păstrează și transmite, cu ajutorul Duhului Sfânt ce locuiește în ea, învățătura apostolică și, până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învățată, sfințită și călăuzită de apostoli prin urmașii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistat de preoți, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii (cf. Ad Gentes 5).

Comunitatea eclezială se realizează la două niveluri: a) Biserică universală: întregul popor al lui Dumnezeu, comunitate a tuturor celor botezați, uniți între ei prin mărturisirea aceleiași credințe, prin aceleași sacramente și prin conducerea ecleziastică; b) Biserică particulară: porțiune a poporului lui Dumnezeu, în care este cu adevărat prezentă și acționează Biserica lui Cristos una, sfântă, catolică (universală) și apostolică (cf. Lumen Gentium 26). Biserica particulară sau locală este însăși Biserica universală care trăiește și acționează într-un loc determinat și într-o comunitate determinată de credincioși. "Biserica universală se află în întregime în fiecare Biserică particulară" (Henry de Lubac). Biserica particulară prin excelență este dieceza.

Biserica latină este constituită din totalitatea Bisericilor particulare a căror limbă oficială este limba latină. Biserica latină se mai caracterizează și printr-o triplă unitate de bază: de rit, de conducere și de disciplină. Mai este numită și Biserica Romano-Catolică.

Bisericile catolice orientale sunt constituite din totalitatea Bisericilor care aparțin celor cinci mari tradiții orientale (alexandrină, antiohiană, armeană, caldee, constantinopolitană) și sunt în comuniune deplină cu Biserica Romei. La tradiția alexandrină aparțin Biserica coptă (Egipt) și Biserica etiopiană; la cea antiohiană aparțin Biserica siriană, Biserica maronită (Liban) și Biserica malancareză (India); la cea armeană aparține Biserica armeană; la cea caldee aparțin Biserica caldee sau siriano-orientală și Biserica malabareză (India); la cea constantinopolitană aparțin: Biserica bielorusă, Biserica bulgară, Biserica greacă, Biserica italo-albaneză, Biserica melkită, Biserica română unită, Biserica ruteană, Biserica slovacă, Biserica ucraineană, Biserica maghiară, Biserica rusă și Biserica albaneză.

Biserica familială (în lat. ecclésia doméstica), este astfel numită de către Conciliul al II-lea din Vatican, referindu-se la familia creștină, unde "părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței" (Lumen Gentium 11). Același Conciliu mai numește familia "sanctuar casnic al Bisericii" (Apostolicam Actuositatem 11). "Familia creștină constituie o revelare și o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv ea trebuie numită Biserică familială" (Papa Ioan Paul al II-lea).

Biserica văzută. Biserica e văzută din punct de vedere social, instituțional, ierarhic, sacramental, adică sub aspectul său de mijloc de mântuire. Biserica este și nevăzută, adică o comunitate de credință, speranță și iubire, comunitate spirituală, Biserică plină de bogății cerești. "Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, și Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești nu trebuie considerate ca fiind două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin" (Lumen Gentium 8).

Biserică și Stat. Prin această expresie se înțelege raportul dintre aceste două comunități care sunt autonome și independente în propria lor sferă, dar care trebuie să colaboreze în slujba omului și a binelui comun și să păstreze o dreaptă libertate, adică Biserica să recunoască libertatea civilă a statului, iar statul libertatea religioasă a Bisericii. Autonomia scoate în evidență puterea suverană atât a Bisericii cât și a statului, iar independența exclude orice pretenție juridică de a exercita interferențe și subordonări în sfera celuilalt.

Biserică locaș. Termenul provine din limba greacă basiliké, însemnând casă împărătească. Edificiu sacru destinat cultului divin, în care credincioșii se adună pentru a aduce, mai ales în mod public, cult lui Dumnezeu.