ÎNAPOI

CAPITOLUL I

DECLARATIO TERMINORUM



"Goticul este verticala spiritului". (Emil Cioran)

Catedrala este, prin excelență, biserica Episcopului. Enciclopedia Larousse definește catedrala ca biserica episcopală a diecezei, completând cu încă o explicație: biserică monumentală a arhitecturii creștine din Evul Mediu. Pentru omul obișnuit, catedrala este în primul rând un edificiu catolic grandios, neapărat gotic, unde prezența lui Dumnezeu se manifestă hieratic. Enciclopedia catolică descrie catedrala drept biserica unde Episcopul își are tronul și reședința, altfel spus cathedra. Cuvântul provine din limba greacă kathedra și este adoptat de terminologia eclesiastică prin intermediul limbii latine, unde cathedra, înseamnă tron, scaun de domnie, jilț supraînălțat.
În literatura eclesiastică timpurie, termenul s-a suprapus cu însăși ideea de grandoare și autoritate canonică. În Biserica latină, forma oficială (și uzuală) este ecclesia cathedralis; deși nu este întru totul sinonimă cu ecclesia episcopalis, denumirea arată că biserica respectivă aparține unui Episcop și numai lui, în vreme ce alți ierarhi își exercită autoritatea de jurisdicție având reședința în locașuri potrivite demnității lor: ecclesia arhiepiscopalis, ecclesia metropolitana, ecclesia primatialis, ecclesia patriarchalis.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, termenul "catedrală" nu era uzitat în Biserica răsăriteană, reticentă în a-și însuși terminologia de sorginte latină, uzitată în lumea occidentală; biserica episcopală era denumită simplu, ekklesia, definind, după caz, o biserică mitropolitană sau patriarhie. În Europa apuseană, catedrala este denumită diferit, în funcție de regiune sau țară; astfel, în Franța și Anglia (incluzând fostele colonii ale Imperiului Britanic, unde engleza este limba nativă a populațiilor autohtone) termenul "catedrală" (the Cathedral), sau "minster" este aproape generic, doar ocazional folosindu-se denumiri cum ar fi: biserică metropolitană ("Metropolitan Church") sau biserică primațială. Așadar, în Spania i se spune la seo, în Italia il duomo, în Anglia the cathedral, în Germania (cu precădere în provincia Cologne) der Dom, iar în restul țării (inclusiv Strasbourg) Münster (termen înrudit cu latinescul monasterium), denumire ce indică faptul că, cele mai multe dintre catedrale erau odinioară ocupate de călugări, prin urmare au funcționat în trecut ca locașuri mănăstirești. Cărturarii bisericești din primele secole după Christos (între care, în mod deosebit Origene și Irinaus), precum și o serie de documente vechi oferă și alte titulaturi: ecclesia major, ecclesia mater, ecclesia principalis, ecclesia senior. Este frecventă denumirea ecclesia matrix, folosită cu precădere în nordul Africii la sfârșitul secolului IX și începutul secolului X, termen adoptat ulterior (totuși, destul de sporadic) și în apusul Europei.

Ne vom opri deocamdată la definiția Enciclopediei catolice, aceea de biserică a Episcopului, ceea ce relevă în primul rând semnificațiile juridice, respectiv canonice ale termenului; din această perspectivă, orice biserică poate deveni catedrală (de exemplu în momentul stabilirii unei noi dieceze, prin întronizarea unui episcop), însă anumite documente eclesiastice timpurii, revizuite și reiterate recent, stipulează o serie de reguli în ceea ce privește forma, configurația geometrică, stilul arhitectural, dimensiunea edificiului, precum și anumite condiții generale pentru desfășurarea ceremonialului liturgic. Astfel, mărimea unei catedrale trebuie să permită organizarea de ceremonii pontificale specifice, să poată aloca un spațiu bine determinat pentru cor, iar scaunul (cathedra) episcopal să fie situat într-una din extremitățile altarului (conform Cæremoniale Episcoporum, I, c., XIII), într-un loc vizibil de către toți participanții la missă. Se cunosc totuși cazuri unde simple parohii sau biserici abațiale (mănăstirești) depășesc în dimensiune multe catedrale - reședințe episcopale, așa cum este cazul bisericilor din Manchester și Ripon. Unele edificii eclesiale au devenit catedrale în situații circumstanțiale, așa cum este cazul bisericilor din Oxford, Bristol, Gloucester și Peterborough, care, în urma disoluției locașurilor monahale provocate de schisma regelui Henric al VIII-lea, au devenit catedrale. Potrivit acelorași regulamente ritualice, tronul trebuie să fie orientat cu fața către popor sau pe una din laturi (măsură impusă de Conciliul al IV-lea de la Lateran, în 1215), cea mai frecventă amplasare fiind în extremitatea orientală a stranelor din sud, stabilind astfel contactul vizual și auditiv între sanctuar și corul canonicilor. Poziționarea catedrei a intrat și în preocupările Conciliilor mai recente; "Scaunul sau catedra Episcopului trebuie să exprime funcția celui care prezidează adunarea și îndrumă rugăciunea credincioșilor. Amplasarea cea mai corespunzătoare este cu fața la popor, în partea din spate a prezbiteriului." (conform Institutio Generalis Missalis Romani). Scaunul episcopal al Bisericii răsăritene (thronos) este asemănător celui latin, având în plus o icoană (sau altă imagine sacră) montată pe rezemătoare. Alte prevederi canonice conțin dispoziții speciale în ceea ce privește ritualul liturgic, care trebuie oficiat zilnic într-o catedrală, specificații despre numărul, felul, culoarea și simbolul veștmintelor sacerdotale, precum și precizări cu privire la regulile și semnificația anumitor ceremonii. Totuși, catedrala nu se reduce la singurul monument căruia îi este rezervat numele, ci implică un ansamblu vast de construcții adiacente: locașurile de cult, palatul episcopal, incinta canonială, construcțiile anexe și hôtel Dieu. Tot acest ansamblu constructiv arhetipal denumit orașul sfânt, prefigurează un veritabil Civitas Dei, modelul urban utopic conceput de Sfântul Augustin.

În ceea ce privește originea etimologică și semnificația cuvântului gotic, lucrurile se complică; la fel ca și analiza arhitecturii gotice în ansamblul ei, există și aici mai multe abordări, unele complementare, dar de cele mai multe ori paralele: avem de-a face cu mitul sau percepția hermeneutică pe de o parte și realitatea istorică pe de alta. Ab initio, edificiul gotic a suscitat numeroase abordări esoterice: la începutul secolului XX, Fulcanelli (pe numele lui real Jean-Julien Champagne) scrie un monumental studiu de simbolistică medievală intitulat "Misterul Catedralelor". Lucrarea este una de referință și este caracterizată printr-o abundență de interpretări oculte, unele de-a dreptul eretice, texte cu trimitere la formule alchimice și stranii rețete mistice. Pentru Fulcanelli, termenul gotic provine din cuvântul cabalistic argotic1, cu care prezintă de altfel o 'evidentă omofonie' și care se traduce printr-o cabală vorbită. Combate ipoteza larg răspândită în secolul al XVII-lea, potrivit căreia arta gotică era percepută ca barbară, provenind de "barbarii" sfârșitului antichității. În concepția lui, asocierea termenului "gotic" cu denumirea anticelor triburi germanice (goți) este eronată, de aceea sugerează înlocuirea expresiei artă gotică cu aceea de artă ogivală, ceea ce, din punct de vedere tehnic este parțial justificată, dar abuzivă în viziunea unor arheologi care au identificat ogiva încă din perioada romanică. Într-adevăr, dacă romanii (și, ulterior, urmașii lor normanzi) foloseau cu precădere arcada în plin cintru (bolta în semicerc), în secolele X și XI aceasta a fost supraînălțată pentru atenuarea presiunii laterale a bolților, ajungându-se astfel la arcul frânt (ogiva); cum vom arăta pe parcursul acestui studiu, această soluție tehnică se va dovedi a fi magistrală, întrucât reduce la jumătate apăsarea verticală a bolții, repartiția sarcinii exercitându-se în mod egal pe cele două segmente de arc. Procedeul precede totuși goticul timpuriu, primele ogive fiind reperate la moscheea lui Ibn-Tulun, la Cairo, construcție datând din secolul al IX-lea; de aceea, considerăm că sintagma "artă ogivală" propusă de Fulcanelli, trebuie asimilată cu prudență.

Se pare că Giorgio Vasari, în timpul Renașterii, este acela care impune pentru prima dată termenul 'gotic' (dar, așa cum vom observa pe parcursul lucrării, în sens oarecum peiorativ) pentru arhitectura respectivă, în vreme ce contemporanii lui italieni o numeau "maniera Tedesca". În privința etimologiei exacte a cuvântului, cercetătorii n-au reușit să atingă consensul; din punct de vedere istoric, arta gotică este franco-normandă la origini, dar între goții arieni, pe de o parte și francezii (normanzii) catolici pe de altă parte, există un imens spațiu religios, cronologic și chiar etnic. Istoricul olandez Johan Huizinga, utilizează cuvântul gotic când face referire la civilizația Evului Mediu târziu din Franța, cu precădere în regiunea Burgundia. Istoricul Bryce, în lucrarea sa intitulată "Sfântul Imperiu Roman" arată că rasa și numele ostrogoților a pierit pentru totdeauna odată cu cucerirea Italiei și Siciliei de către împăratul Justinian, adică cu mai bine de cinci secole înainte de apariția și dezvoltarea stilului gotic în Europa occidentală. Controversele legate de originea termenului gotic au continuat după Renaștere și nu au încetat nici astăzi. Arheologi, logicieni și arhitecți iluștri, între care menționăm pe de Caumont, Viollet-le-Duc2, Charles Moore și alții au încercat să impună diverse teorii și definiții, între care o reținem în mod deosebit pe aceea elaborată de profesorul Moore: "[...] Întreaga schemă de construcție și rezistență a clădirii gotice rezidă în osatura fină de piatră și nu în pereți. Această osatură constând în pilaștri, arcuri, bolți și contraforți nu este nicăieri obstrucționată de pereți masivi și inutili. Stabilitatea construcției este dată de bolțile pe cruce de ogive, a căror greutate repartizată pe piloni fasciculați, neutralizează forțele de împingere laterală." ("Development and Character of Gothic Architecture")

Dacă abordarea etimologică impune o laborioasă cercetare, în schimb goticul se poate defini relativ sumar din punct de vedere tehnic; arcul frânt (ogiva) este o evoluție spectaculoasă a arcului romanic, prin care presiunea verticală este substanțial redusă. Astfel, prin edificarea a patru coloane dispuse într-un plan pătrat (uneori dreptunghiular) se realizează unirea acestora cu câte două perechi de arcuri frânte diametral opuse, obținându-se o încrucișare de ogive la mijlocul bolții. Structura astfel obținută (grupul de arcuri ogivale) se putea multiplica, facilitând supradimensionarea construcției și conferindu-i suficientă stabilitate și soliditate. A doua caracteristică tehnică a stilului gotic este arcul de susținere (l'arc boutant), ce are rolul de sprijinire din exterior a pereților navei centrale, descărcând presiunea laterală a bolților prin intermediul contrafortului, de asemenea derivat din culeea romanică.

Construcția gotică este reprezentată prin edificii zvelte, înalte, luminoase, stabile și 'ușoare'. C. Enlart rezumă succint și complet: "stilul gotic atinge perfect logica raționamentului construcției și principiul echilibrului obținut prin opoziția forțelor și predominata golului în detrimentul încărcăturii." [...] iar, în ce privește considerația sa pentru calitatea lucrărilor, adaugă: "măiestria meșterilor gotici nu a fost depășită până în zilele noastre și toate soluțiile pe care le cunoaștem astăzi sunt inferioare celor cunoscute de ei."

Din perspectiva situării cronologice, stilul gotic cunoaște trei epoci istorice distincte și anume goticul timpuriu sau inițiatic (vom justifica acest atribut în cursul prezentării), ce se manifestă în secolul al XII-lea și prima jumătate a secolului al XIII-lea, goticul clasic, care marchează perioada cea mai intensă în construcția marilor catedrale din secolele XIII-XIV și goticul târziu, sau flamboayant din secolele XV-XVI. În Anglia, unde arta gotică va cunoaște particularități distincte și va avansa diferit de evoluția stilului pe continent, subdiviziunea etapelor istorice impune o altă terminologie: Early English Style (stilul englez timpuriu între anii 1150 și 1270), Decorated Style (stilul decorat între anii 1270 și 1370) și Perpedicular Style (stilul perpendicular între anii 1370 și 1650), ceea ce, în linii largi, corespunde secțiunilor de evoluție a stilului din spațiul continental.

În ceea ce privește experimentele goticului inițiatic, semnalăm (după o perioadă de tatonări și inovații extrem de redusă în timp) începutul construcțiilor de mari dimensiuni, utilizarea bolții ogivale sixpartite pentru susținerea navei principale și apariția contraforturilor cu arce butante. O primă particularitate a goticului timpuriu constă în coexistența unor elemente comune cu stilul romanic, între care enumerăm arcul semicircular (în plin cintru) care, ulterior va fi alungit și transformat în arc ogival. De aceea avem numeroase exemple de edificii gotice ale căror nave prezintă colateralele străpunse de arce în plin cintru. Apar astfel primele bolți sixpartite prin introducerea nervurilor transversale în traveele navelor, iar bolțile colateralelor se arcuiesc în cruce pe ogive. Tot în perioada goticului timpuriu se inovează rozasa, element practic și estetic plurivalent, prezent pe majoritatea fațadelor de vest; modelul consacrat de fațadă timpurie consistă în cele două turnuri zvelte situate în flancuri. Etajarea cunoaște o armonie simplă prin delimitări fine ale parterului puternic, accentuat prin contraforții portalurilor desenate în arcuri frânte. Tranzitul etajului inferior către segmentul ocupat de rozasă se numește galeria regilor și oferă un surplus de echilibru, fără a diminua verticalitatea ansamblului. Zona somitală (galeria ajurată) se prezintă sub forma unei cornișe dantelate.

Goticul clasic (sau pur) este caracterizat prin armonizarea perfectă între structură, configurarea volumelor și formă. Mutațiile stilistice se manifestă discret (în contrast cu perioada flamboayantă), dar profund. Astfel, transeptul și corul capătă proporții considerabile, iar elevația se caracterizează printr-un verticalism spectaculos. Frontoanele ornamentate și ambrazura portalurilor cresc în intensitate, dar aceste elemente decorative se încadrează încă într-o compoziție unitară, constituind ultimele manifestări ale artei gotice. Atingând stadiul clasic, toate experimentele goticului inițiatic sunt sintetizate clasicizate și împlinite, astfel încât tipologia planului marilor catedrale îndeplinește perfect toate cerințele funcționale. Am fi tentați să adăugăm că stilul clasic satisface de asemenea cerințele estetice în cvasi-totalitatea lor, însă condiția estetică se suprapune adesea celei funcționale în cazul unei catedrale gotice, prin urmare nu ne putem asuma decât parțial această afirmație. Perioada clasică a goticului este epoca celor mai grandioase monumente religioase care punctează toate cele patru zări ale spațiului european: Chartres, Amiens, Beauvais, Nôtre Dame, Reims, Köln, York, Westminster Abbey, Salisbury, Leon, Burgos. Trecerea de la goticul clasic la cel târziu nu se efectuează brusc, ci parcurge o etapă tranzitorie, potrivit teoriei unor esteticieni; astfel, apare goticul rayonnant (denumire derivată din tehnica de dispunere radială a ramplajelor rozasei), care impune reconsiderarea spațiilor vitrate și extinderea acestora prin absorbția triforiului, cele mai reprezentative exemple fiind biserica Saint Chapelle din Paris și Catedrala din Strasbourg.

Goticul târziu este considerat un ante-mergător al Renașterii; profesorul Louis Courajod, în numeroasele sale prelegeri de la École de Louvre, subliniază caracterul internațional al artei gotice, stil elaborat către finalul Evului Mediu și considerat un fel de artă tranzitivă către perioada renascentistă. Totuși, unul din scopurile nedeclarate ale profesorului Courajod era acela de a argumenta sorgintea franceză a artei gotice, combătând discret contribuția italiană. Ultima perioadă a arhitecturii religioase gotice o reprezintă stilul flamboayant, unde virtuozitatea artistică propune o exacerbare a decorațiunii și nervurilor bolții, precum și înlocuirea imaginii raționale a edificiului cu alta picturală și profund sculpturală. Exemplele cele mai sugestive sunt oferite de catedralele din Rouen, Sevilla, Viena, Toledo, Segovia și Praga. Stilul gotic nu parcurge aceste trepte istorice în mod unitar, ci se manifestă într-o manieră diferită în funcție de regiune; Anglia și Italia de pildă, înregistrează evoluții proprii, influențate de contextul general istoric și cultural. Dacă perioada goticului inițiatic nu cunoaște mari diferențe în ceea ce privește simultaneitatea aplicației (primele manifestări gotice din Île de France apar în același timp în Anglia, Spania, Germania și Italia), observăm ulterior decalaje semnificative în perioada goticului clasic și flamboayant; influența franceză pătrunde destul de tardiv în spațiul iberic prin intermediul catedralelor de la Salamanca, Alcobaca și Toledo, în vreme ce Anglia experimentează marile catedrale cu bolțile pe nervuri de lemn. Faza târzie a goticului semnalează rolul tot mai modest al Franței, mai puțin sensibilă la dezmățul decorativ, justificând considerațiile lui Fulcanelli, conform cărora, în goticul flamboayant, forma înlocuiește ideea. În acest timp alte țări europene practică construcția de monumente rezultate din cunoașterea perfectă a procedeelor tehnice și calcul al rezistențelor. După unii autori, goticul târziu realizează în mod magistral senzația de imaterialitate a construcției, solicitând până la imposibil posibilitățile pietrei; catedrala devine o veritabilă sculptură în piatră, caracterizată prin multiplicarea aberantă a nervurilor și experimentarea bolților octopartite.

Este oare justificat să numim această artă drept internațională? Într-o măsură considerabilă, aceasta ar fi concluzia corectă, întrucât curentul s-a manifestat într-un număr apreciabil de țări și regiuni; în ceea ce privește cazul particular al artei gotice, dacă ne referim la explozia fulminantă a acesteia către începutul secolului al XV-lea, nu putem numi doar o țară anume unde ea se impune cu precădere. Cum vom arăta într-un capitol avansat al acestei lucrări, fenomenul gotic se va afirma ca un idiom cultural omogen într-o multitudine de regiuni geografice, și aceasta într-o epocă în care sistemul informațional și circulația ideilor nu se puteau efectua în modul binecunoscut al erei comunicațiilor.

Mișcarea romantică de sorginte germanică a secolului al XIX-lea trezește în Europa o amplă preocupare pentru 'mistificarea' arhitecturii ogivale în general și a catedralei gotice în special; acest curent e marcat în mod evident de forța crescândă a religiei catolice și a monarhiei. În pofida unității de spirit a acestei mișcări, fiecare țară "gotică" va înregistra propria-i viziune asupra trecutului său. Astfel, eseistul englez Pugin publică o lucrare intitulată "Contrasts" (1836), în care reliefează superioritatea arhitecturii medievale și postulează simbioza dintre artă și religie, explicitând funcționalitatea celei dintâi pusă în sprijinul celei de-a doua. În plan concret, Anglia este locul unde arta gotică își exprimă ultima 'tresărire de orgoliu' (fenomen cunoscut în istoria artei sub numele de gothic revival), generând inițiative constructive spectaculoase: exemplul cel mai relevant fiind reconstrucția în stil gotic a Palatului Westminster, distrus în totalitate de incendiul devastator din 1834. Paradoxal, în Franța mitul arhitecturii gotice s-a cristalizat mult mai lent; mai întâi, studiile lui Victor Hugo ("Nôtre Dame de Paris", "Midi de la France et Bourgogne") au dinamitat spiritele prin amploarea și încărcătura emoțională a ideilor exprimate, apoi scrierile lui Viollet-le-Duc și Ludovic Vitet, au suplimentat efectul produs de Hugo. Fiind vorba de studii științifice destul de ermetice pentru marele public, ele nu captează în mod deosebit interesul general, însă valoarea lor este fără îndoială monumentală. Apar pentru prima dată texte explicative însoțite de ilustrații și planșe detaliate ale siturilor arheologice și ale construcțiilor medievale. Studiul lui Jean Mallion deschide epoca marilor observații critice de artă stabilind un cuantum de postulate: superioritatea arhitecturii în fața celorlalte arte, plasarea acesteia într-o zonă de manifestare exclusiv spirituală și unitatea tuturor artelor. Societatea și clasa politică nu rămân insensibile acestui asalt ideologic al culturii și, în consecință, au loc numeroase restaurări, amenajări de șantiere arheologice și chiar proiecte grandioase pentru noi catedrale. În Germania fărâmițată de războaiele napoleoniene, redescoperirea catedralei gotice îmbracă un aspect naționalist, iar Goethe nu se sfiește să afirme că arta gotică este eminamente germană ("Von der deutscher Baukunst", 1773). Mișcarea ia amploare (Alain Erlande-Brandemburg o numește resurecția Evului Mediu) în Germania, care își face un veritabil simbol național din Catedrala din Köln, iar lucrările de restaurare nu au ca scop doar finalizarea catedralei simbol, ci și un număr semnificativ de alte edificii gotice.

Se poate afirma că arhitectura gotică nu atinge nicăieri finalitatea expresiei artistice, ea manifestându-se mai degrabă sub forma unui impuls, a unei tendințe, a unui drum care are sensul bine definit, dar căruia îi lipsește destinația. Din punct de vedere estetic, stilul gotic nu atinge perfecțiunea, întrucât nici un edificiu sau grup de monumente nu a exploatat toate posibilitățile artistice oferite de atât de generoasa concepție ogivală, iar multitudinea soluțiilor tinde spre infinit. Laitmotivul reprezentat de arcul frânt (în opoziție cu arcul în plin cintru romanic) în ornamentația catedralelor pare să nu poată atinge excesul, fapt ce sugerează și confirmă totodată sorgintea inițiatică a ideii gotice. Arhitectura și arta gotică jalonează poate perioada cea mai glorioasă a Bisericii Catolice, când pe întreg continentul european triumfase creștinismul, iar Biserica nu devenise doar singura putere spirituală, dar atinsese și apogeul autorității absolute, arbitrul suprem al destinelor popoarelor. Fără a se minimaliza valoarea artei elenistice și bizantine, se poate nota că acestea nu au beneficiat de infuzia de spirit și prospețime a vreunui fenomen asemănător cu cel de la Clugny; nici nu putem ignora atitudinea de cvasi-totală respingere de către răsăritul bizantin a artei ce avea să asigure triumful creștinismului catolic în materie de compoziție arhitecturală. În plină perioadă a construcției marilor catedrale, locuitorii Europei occidentale încă erau percepuți ca 'barbari' de către Bizanțul opulent.

Victoria religiei catolice pe continentul european nu se traduce numai prin exprimarea arhitecturală fără precedent, ci și în plan dogmatic și liturgic; teologia catedralelor relevă în modul cel mai transparent năzuința spre creație a celui creat, aspirația omului spre Intangibilul Pantocrator; îl face pe acesta să devină, alături de Dumnezeu și împreună cu El, co-autor la zidirea lumii. În plină ascensiune a puterii papale, când ordinele monastice senioriale (benedictine și cisterciene) se răspândeau în întreaga Europă occidentală, ereziile proliferează, aproape scăpând de sub control; spiritualitatea catolică învinge rătăcirea cathară în primul rând datorită reabilitării materiei și a poziționării catedralei gotice în centrul împăcării universale: "Veți vedea cum se poate scoate miere din piatră seacă și untdelemn din stâncă, oricât de tare ar fi" spune Sfântul Bernard.


1- Fulcanelli atribuie cuvântului "argotic" o etimologie cabalistică, hermetică, făcând aluzie la știința esoterică inclusă în construcția catedralei. Potrivit acestuia, termenul provine de la nava Argo din mitologia greacă, cu care Iason însoțit de argonauții lui a plecat din Thesalia spre Kolhida în căutarea lânii de aur. Ulterior, zeița Athena a transformat corabia într-o constelație; pe lângă semnificația cabalistică a termenului "gotic", s-au propus alte două etimologii: celtică și greacă. În limba celtă ar-goath se traduce prin ținutul pădurilor, sau țara arborilor; aceasta sugerează că înaintea pietrei, edificiul gotic necesită munca tâmplarilor și folosirea lemnului, prin urmare lucrarea reprezintă o operă goatică. Pe de altă parte, se știe că majoritatea construcțiilor carolingiene erau ridicate în special din lemn, inclusiv multe din palatele lui Carol cel Mare. Conform etimologiei grecești, cuvântul "gotic" își află originea în termenul grecesc goèthie, însemnând magie, vrăjitorie; conexiunile lingvistice merg mai departe, propunând alte jocuri de cuvinte, cum ar fi franțuzescul envoûtement - vrăjire și voute - boltă.

2- Estetician și arhitect francez celebru în special datorită lucrării sale Histoire d'une cathédrale, publicată în 1854; a elaborat mai multe concepții asupra arhitecturii gotice, între care raționalismul medieval. Execută numeroase planuri ale unor catedrale și desenează proiectul unei catedrale perfecte. Se inspiră din Joseph de Maistre, autorul unor considerații legate de analiza istoriei din perspectiva filosofiei catolice. Este solicitat de către Mitropolia Munteniei să conducă lucrările de restaurare la Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, în urma daunelor provocate de cutremurele din 1802 și 1834. În ultimul moment, Viollet-le-Duc își declină participarea, delegându-l în schimb pe elevul său Lecomte de Noüy.


©ORDO CRVX CÆRVLEA - A.D. MMVI
R.d.C. - Ca\OCC