ÎNAPOI

EPISCOPUL ROMEI

Termenul provine din limba greacă epískopos, însemnând cel care supraveghează. Este persoana care a primit sacramentul sfintei Preoții în gradul episcopatului. În virtutea consacrării sale sacramentale și a comuniunii ierarhice cu Capul și cu membrii Colegiului episcopal, episcopul este constituit membru al acestui Colegiu. Pus în fruntea unei Biserici particulare (dieceză), el îndeplinește acolo, în numele lui Cristos, oficiul (primit prin consacrare) de a sfinți, de a învăța și de a conduce sau de a păstori. Ca urmaș al apostolilor și ca membru al Colegiului episcopal, episcopul ia parte la responsabilitatea apostolică și la misiunea întregii Biserici sub autoritatea papei, succesorul Sfântului Apostol Petru (cf. CBC 1594).

Termenul folosit astăzi pentru a-l numi pe Episcopul Romei, acela de papă provine din limbile greacă pápas, respectiv latină pápa, însemnând părinte. În primele veacuri creștine, această denumire era acordată tuturor preoților și episcopilor. Pe la sfârșitul sec. al IV-lea, devine titlul specific al Episcopului Romei, iar în sec. al VIII-lea titlul exclusiv. Din orânduire divină, papa, Episcopul Romei, este succesorul Sfântului Apostol Petru, capul Colegiului episcopal, vicarul lui Cristos pentru Biserica universală, păstorul Bisericii universale, "principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor" (Lumen Gentium 23). În Annuário Pontifício, papa are și aceste titluri: Patriarhul Occidentului, Primatul Italiei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Provinciei ecleziastice romane, Șeful Statului Cetății Vaticanului.

În același Anuar Pontifical publicat de către Secretariatul de Stat de la Vatican, numele Apostolului Petru figurează în capul listei celor 265 de suverani pontifi, cu următoarea titulatură: "Sfântul Petru din Betsaida Galileii, mai-marele Apostolilor, a primit de la Isus Cristos puterea pontificală supremă, pe care să o încredințeze mai departe urmașilor săi" [...].

Episcopul Bisericii Romei, în care durează necontenit funcția pe care Domnul a acordat-o numai lui Petru, primul dintre apostoli și care trebuie să fie transmisă succesorilor lui, este Capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Cristos și Păstorul Bisericii întregi de pe pământ; de aceea el, în virtutea funcției sale, se bucură în Biserică de puterea ordinară, supremă, deplină, nemijlocită și universală, pe care poate să o exercite întotdeauna în mod liber. "Ecclesiæ Romanæ Episcopus, in quo permanet munus a Domino singulariter Petro, primo Apostolorum, concessum et successoribus eius transmittendum, Collegii Episcoporum est caput, Vicarius Christi atque universæ Ecclesiæ his in terris Pastor; qui ideo vi muneris sui suprema, plena, immediata, et universali in Ecclesia gaudet ordinaria potestate, quam semper libere exercere valet" (cf. Can. 331 - Codex Juris Canonici).

Guvernarea pontificală este de o natură specifică ce se sustrage diverselor calificări constituționale de natură politică. Codul de Drept Canonic (Codex Juris Canonici) în vigoare o definește ca o putere care exercită o jurisdicție supremă, ale cărei decizii sunt fără apel și recurs. Această putere este deplină, adică nelimitată în extensie și intensitate; ordinară, adică legată de oficiul pontifical în mod regulat și permanent și nu delegată; nemijlocită, adică dotată cu capacitatea de intervenție directă în orice domeniu, asupra oricărei persoane și oricând; independentă de orice altă putere civilă sau ecleziastică. (cf. "Papa" de Paul Popard)