ÎNAPOI

SPIRITUALITATE FRANCISCANĂ


Pe măsură ce Biserica Catolică acumula mai multă putere pământească, implicându-se tot mai pregnant în jocurile de putere politică, au început să se facă simțite, cam de prin secolul al XI-lea, protestele și apelurile la revenirea simplității originare evanghelice. Pe măsură ce clerul câștiga autoritate în putere seculară, pierdea în forța de dominare a sufletelor, ceea ce face tot mai intense chemările unor Pierre Valdo din Lyon sau Arnaud din Brescia la un creștinism "popular". Din secolul al XIII-lea misticismul face apel nu numai la o elită de puri, ci tot mai mult la oamenii simpli, cărora le oferă nu complicate și inaccesibile tratate teologice scrise în limba latină ci exemple vii, precum și cărți publicate în limba vulgară. Acesta este contextul în care se exercită misionarismul Sfântului Francisc de Assisi.

La vârsta de 22 de ani, urmare a unei maladii îndelungate în care a meditata asupra zădărniciei lucrurilor pământești, Francisc nu adoptă calea retragerii în pustiu, ci a transmiterii către oamenii sărmani a iubirii de Dumnezeu. Ardoarea mistică nu se mai concentrează în secretul inimii, ci se răspândește ca un incendiu peste întreaga populație a Italiei. Aceasta nouă modalitate de a te întâlni cu Isus dă naștere unei întregi literaturi: rugăciuni, cântări, scene din viața lui Isus, episoade din viața unor sfinți populari. Legenda și istoria se amestecă, cerul și pământul se înfrățesc, este un nou tip de apostolat care va continuat de pildă de Sfânta Ecaterina de Sienna sau Sfântul Jacopone da Todi.

Viitorul sfânt Francisc s-a născut la Assisi în anul 1182. Crescut și educat de tatăl său în spiritul cavaleresc al vremii, participă la câteva lupte, face închisoare, când brusc maladia, asociată probabil unei viziuni, îl face să-și schimbe calea în viață. Este în el un elan de fervoare, de iubire mistică nepotolit. Într-un pelerinaj îndelungat, de-a lungul și de-a latul țării, el caută un incipit vita nova. Are viziunea umilinței, de la orgoliul bogătașului face experiența umilinței cerșetorului, apoi își depășește spaima și intră într-o leprozerie unde recunoștința cu care este primit îl face să-și dea seama că bucuria supremă pe pământ este de a-i iubi pe aceia pe care nimeni nu-i iubește. Se roagă unei icoane prăpădite a lui Christ, într-o biserică ruinată, și are impresia că El îi răspunde. Asta îl face să realizeze starea în care se află, dăruiește tot ce are bisericii Sfântul Damian, apoi se dăruiește pe sine muncind la refacerea capelei. În această sărăcie absolută și în munca umilă făcută din dragoste, găsește fericirea pe care nu o descoperise nici în bogăție, nici în plăceri. Este trăirea vie a cunoscutului pasaj din Evanghelia după Sfântul Luca IX. 23: ...dacă cineva vrea să mă urmeze să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze... Este o modalitate unică de a predica prin Model, Cristos este modelul absolut, sfântul cată să-i imite cât mai îndeaproape existența sa terestră. Imitatio Christi. Tatăl său ajunge să-l citeze înaintea diferitelor tribunale civile și ecleziastice. Astfel se ajunge la marele gest simbolic din Piața Santa Maria Maggiore, unde în fața mulțimii și a episcopului, se dezbracă complet și apropiindu-se de bogatul său tată, înveșmântat după moda vremii, îi spune că el nu are alt tată decât pe Dumnezeu. Episcopul i-a aruncat pe umeri propria sa mantie. Sfântul Francisc se pierde în câmpie cântând cu voce tare în limba franceză. Pentru întâia oară în viață era pe deplin fericit, căci pentru întâia oară pusese în deplin acord faptele sale cu gândurile sale. După mai bine de 2 ani de lupte era învingător, era liber. Amintindu-și (ca Don Quijote) de romanele cavalerești care-i marcaseră adolescența va numi biserica "Doamna" sa iar va fi "cavalerul" ei. "Il Poverello" va continua să restaureze capela Sfântul Damian, care va deveni centrul mișcării franciscane, Doamna-noastră-a-Îngerilor.

Bucuria aceasta el a considerat că nu o poate păstra doar în inima sa, astfel că revine la Assisi și începe să predice Evanghelia. Este un mod de a predica prin care se încălzesc inimile, se pun în mișcare conștiințele. Într-o epocă plină de neliniști religioase și de erezii, mesajul său simplu și luminos îi aduce repede discipoli, primul fiind un burghez bogat din Assisi, Bernard de Quintavalle. Acestea sunt originile umile a ceea ce va deveni puternicul ordin al Franciscanilor. Odată cu creșterea numărului discipolilor apar însă și primele probleme pentru Sfântul Francisc. Modul de a trăi al adepților în sărăcia lor asumată, pe măsură ce numărul lor crește, este resimțit de către autorități ca o încălcare a ordinii sociale. Pentru a liniști temerile Bisericii, Francisc, împreună cu alți 12 discipoli, pleacă la Roma în anul 1210. Mai târziu, s-a spus că ar fi cerut Papei Inocențiu al III-lea aprobarea statutelor ordinului. Nimic mai străin spiritului "sărăcuțului". El nu intenționa deloc să adauge un nou ordin atâtor altora deja existente, nu avea orgoliul de a propune semenilor o regulă de viață, câtă vreme Domnul însuși o fixase definitiv, cu multă claritate în Evanghelii. Avea oroare de orice ar fi putut semăna cu onoruri de conducător, toți erau frați și egali. Cu toate acestea, atât Papa cât și episcopii l-au conjurat fie să intre în rândul clerului, fie într-unul dintre ordinele existente. Cu mare fermitate, el a refuzat. Nici Papa nu l-a putut condamna pentru străduința sa de a urma întocmai preceptele Evangheliei. Ca urmare, Papa le-a acordat binecuvântarea și dreptul de a-și practica penitențele. Cu bucurie, Penitenții au pornit pe drumul de întoarcere spre Umbria natală. Li se deschideau astfel porțile bisericilor și ale Catedralei din Assisi. Entuziasmul popular sporea, opoziția clerului nu mai putea acționa. Luptele politice erau foarte intense în epocă, mesajul de umilință și renunțare la bunurile pământești, exemplul pe care îl dădeau Francisc și Bernard de Quintavalle a avut un efect miraculos, seniori renunțând la drepturile lor feudale și exilații fiind rechemați. Se dovedește astfel cât de strâns era legată viața acestor mistici cu viața publică.

Predicarea franciscană are specificul ei față de cea eclezială, ceea ce explică rapida și enorma ei răspândire. În primul rând prin caracterul ei simplu și practic. Se adresa mai mult inimii decât rațiunii, încerca mai mult să convingă decât să învețe, în timp ce predicatorii ecleziastici își inițiau mai degrabă auditorii în subtilitățile gândirii teologice. Francisc le vorbea pe limba lor, convingându-i să-și schimbe viața, să ierte, să-și iubească aproapele. Pentru a se face mai bine înțeles, căuta în jurul lui, în lucrurile simple exemple familiare ascultătorului: păsările, mieii, lupii, soarele, stelele, furnicile recăpătau în discursul lor rolul originar din parabolele evanghelice. Stimulează imaginația oamenilor simpli făcând apel la lucruri bine știute de ei. Cântarea soarelui, care ni s-a păstrat este o dovadă a celor de mai sus.

Este de discutat atitudinea Sfântului Francisc față de propriul trup. El nu urăște corpul ca pe un inamic al sufletului (la modul maniheilor), și dacă nu alungă durerea pe care o suportă ca stoicii, nici nu o caută cu orice preț pentru ea însăși. Sărăcia nu-i este dragă pentru prilejul de a suferi, ci pentru că vede în ea marea eliberatoare, cea care permite sufletului, degajat de cele pământești să se bucure deplin de Binele absolut. Bucuria, spune una dintre regulile ordinului este o obligație întru Domnul. Această influență atât de puternică nu se putea să nu se exercite și asupra femeilor. Clara, o tânără nobilă din Assisi a fost prima care l-a urmat întru rigorile unei vieți perfecte. Imediat multe femei își vor găsi adăpost la capela Sfântului Damian care se va numi "Pauvres Dames". Ca în multe cazuri, devoțiunea femeilor a depășit-o pe cea a bărbaților.

Însă extinderea Ordinului făcea neapărat necesare o organizare riguroasă, apariția unor Reguli stricte, pe de altă parte sunt inevitabile influențe externe care se adaugă celei a fondatorului. În anul 1223 a fost aprobată Regula definitivă de către Honorius al III-lea. Hugolin, episcopul Ostiei, bun prieten al lui Francisc și ocrotitor al Minorilor, intenționa chiar să-i unească pe Rugătorii dominicani cu Minorii lui Francisc, îmbinând astfel popularitatea cu știința, rigoarea și supunerea față de Biserică. Francisc și primii frați erau adevărați nomazi, dormeau în grote sau colibe de crengi, pelerini și străini fără odihnă. Dar când Ordinul s-a extins, s-a organizat pe provincii, cuprindea mii de frați, a trebuit să i se i dea o structură stabilă. Se spune că Francisc s-a supărat foarte tare când a găsit o casă a fraților amintindu-le că ei trebuie să fie călători și străini pretutindeni. După moartea lui Francisc vor ajunge să aibă propriile lor basilici, pe care frații le-au construit prin "umilința muncii", prima dintre ele firește la Assisi.

Sigur că piatra de încercare a ordinului este sărăcia. De-a lungul vremii regula a dat naștere la multe discuții, conflicte, schisme, sau chiar rupturi de Biserică. În Testamentul său Sfântul Francisc avertizase că regula sărăciei trebuie să rămână fundamentală și neinterpretabilă. După 1220, influența sa asupra ordinului scade, în vreme ce influența populară crește. Rarele sale apariții după retragerile în munți sunt întâmpinate de mulțimi, i se atribuie numeroase miracole. Dacă a avut viziuni, a păstrat asupra lor cea mai mare discreție. Moartea sa s-a petrecut în ziua de 3 octombrie 1226.


©ORDO CRVX CÆRVLEA - A.D. MMVIII

Christian Crăciun - HO/OCC