ÎNAPOI
INCHIZIȚIA
TRIBUNALUL ECLEZIASTIC AL EVULUI MEDIU


Niciun cuvânt nu are o semnificație mai încărcată de oroare decât acela de Inchiziție. El evocă, în egală măsură, pe lângă supliciul fizic, tortura morală și violarea personalității.

Inchiziția medievală a fost un tribunal de excepție, stabilit de către Biserică pentru a ține piept pericolelor care o amenințau și care riscau, pe viitor, să submineze întreaga societate. Intervenția sa în sânul creștinătății a completat rolul pe care l-au avut Cruciadele în exterior. Dincolo de tabloul romanțat în care călugării îngânau litanii cu fața ascunsă de cagulă, în care doamnele epocii asistau la spectacolul unui autodafe, vânturându-și evantaiele pentru a alunga miasma de carne arsă pe rug, având pe fundal umbra spectrală a Marelui Inchizitor Torquemada, Inchiziția rămâne totuși un eveniment istoric pe care trebuie să-l acceptăm, neputându-l justifica decât prin încercarea de a reconstitui mentalitatea oamenilor acelor vremuri.

Inchizitorii nu alcătuiau câtuși de puțin o castă de călugări fanatici, rupți de restul lumii. Aleși, în mare parte, din rândul clericilor, datorită pregătirii, educației și calităților de care dădeau dovadă, aceștia făceau parte din înalta ierarhie bisericească. Prin formația lor, aceștia erau în majoritate juriști eminenți, fiind obligați astfel să aplice atât legile religioase cât și cele civile. Tribunalele inchizitoriale se supuneau unor reguli precise, cuprinse în bulele pontificale, iar ansamblul de texte redactate de către conciliile provinciale determinau amănunțit procedura de judecată. Au fost scrise și nenumărate tratate, cel mai celebru fiind, neîndoielnic, Practica Inquizitionis heretice pravitatis, scris de Bernard Gui, acesta ocupând funcția de inchizitor în regiunea Toulouse din Franța, în perioada dintre anii 1307 - 1323.

În ceea ce privește procedura inchizitorială, în cele ce urmează să încercăm să ne imaginăm acțiunea călugărilor din Ordinul Dominicanilor, printre primii clerici inchizitori, denumiți și frați predicatori, într-un ținut bănuit de erezie.

La începuturile represiunii, un grup de inchizitori, alcătuit din 3-4 călugări, își făcea apariția în orașe, strângând toată populația la biserică. Printr-o predică solemnă, toți credincioșii erau implorați să-i sprijine, iar vinovații să invoce iertarea divină. La predica rostită în fața tuturor, cei care se simțeau vinovați de erezie erau invitați să se prezinte înaintea tribunalului inchizitorial într-un termen cuprins între 15 zile și o lună. Acesta era perioada de grație, în decursul acestui interval ereticul putând veni să-și mărturisească greșeala cu certitudinea că va fi tratat cu indulgență. Când erezia era manifestă, cei care și-o recunoșteau scăpau de pedeapsa cu moartea sau de temnița pe viață, iar crima nu era sancționată decât prin pedepse canonice obișnuite, la care se adăuga frecvent câte un pelerinaj. Concomitent cu edictul de grațiere, inchizitorii proclamau edictul de credință prin care li se cerea tuturor creștinilor, sub pedeapsa cu excomunicarea, să-i denunțe pe eretici sau pe cei loviți de erezie. Odată încheiat termenul de grație, nu se mai putea conta câtuși de puțin pe clemența judecătorilor. Întemnițat, acuzatul trebuia să compară în fața unui tribunal unde i se aduceau la cunoștință dovezile strânse împotriva sa, iar inculpatul putea răspunde sau putea să tacă, după cum dorea. Acest interogatoriu trebuia să se desfășoare în prezența a doi călugări cu judecată sănătoasă și a unui notar sau a unui secretar însărcinat să redacteze o dare de seamă a declarațiilor.

De fapt, inchizitorii au avut foarte curând la dispoziție niște modele de interogatorii, corespunzătoare diverselor tipuri de erezie. Astfel, de pildă, Bernard Gui, în manualul său, formulează o serie de întrebări ce trebuie adresate adepților din "secta Maniheistă", din cea a valdezilor, din cea a capucinilor, etc., dovedind cunoștințele sale aprofundate despre diversele doctrine considerate a fi eretice de către Biserica Catolică.

Una dintre probele incriminatorii era denunțul însoțit de audierea martorilor. Inchizitorul nu avea voie să le acorde încrederea decât persoanelor onorabile, dar Biserica se temea într-atât de erezie încât a îngăduit până și mărturiile infamilor, adică ale hoților, ale sperjurilor, ale excomunicaților, etc. În anul 1261, Papa Alexandru al IV-lea a autorizat audierea depozițiilor chiar din partea martorilor eretici. Ca și în procesele de drept civil, doi martori erau de ajuns pentru a atrage o condamnare; cu toate acestea, dacă acuzatul era o persoană cu reputație bună, judecătorul putea chema mai mulți martori.

Papa Inocențiu la III-lea, în bula Si adversus nos, le interzicea avocaților și notarilor să-i sprijine pe eretici, în schimb, Grigore al IX-lea dorea ca orice suspect să fie în acest fel reprezentat înaintea tribunalelor. Conciliul de la Valencia, din anul 1248, prezidat de legatul Papei, a respins prezența avocaților, iar Bernard Gui refuza să-i audieze. Pentru a-i descuraja, aceștia erau amenințați că li se vor suprima serviciile religioase oamenilor legii care îi ajutaseră pe sectanții incriminați. În cadrul interogatoriilor și a procesului inchizitorial, rolul avocaților și al notarilor era neglijabil, cu excepția problemelor privitoare la bunurile confiscate. De exemplu, în Spania, notarul trebuia să înregistreze toate bunurile puse sub sechestru, în așteptarea deciziei privind restituirea sau confiscarea lor. Dintre mijloacele de probă, Biserica se arată favorabilă mărturisirilor, care i se păreau superioare celorlalte mijloace de probă. Dacă acuzatul se încăpățâna să nege, în ciuda stăruințelor, inchizitorii puteau recurge la mijloace de constrângere, ca închisoarea preventivă, înfometarea sau privarea de somn. Aceste regimuri de penitenciar durau câteodată ani la rând și unele închisori, precum carcerele de la Carcassonne, aveau o tristă reputație. Inchizitorul Bernard Gui recomanda aplicarea unor astfel de procedee care, iscusit dozate, "deschideau mintea" (vexatio dat intelectum). Dacă suspectul rezista totuși, acesta era supus torturii, dar numai în cazuri excepționale.

Multă vreme Biserica n-a fost de acord cu această practică, dar a utilizat-o ocazional; prin bula Ad extirpanda din anul 1252, Papa Inocențiu al IV-lea autoriza folosirea torturii. S-a impus, cu toate acestea, și o restricție: să se evite mutilarea sau moartea victimei (citra membri diminutionem et mortis periculum).

În principiu, judecătorii inchizitori puteau alege între patru suplicii: flagelarea, considerată cea mai blândă, șevaletul, aruncarea în gol și tăciunii. În timp s-au adăugat saboții și proba apei. Toate acestea erau însoțite de un maiestuos aparat de justiție, care conferea acestor operațiuni atât de oribile încă și mai multă groază în ochii acuzatului. La început, clericii nu aveau voie să asiste la tortură, altminteri ar fi încălcat regulile canonice și li s-ar fi interzis să-și mai exercite funcțiile. Însă Papa Urban al IV-lea i-a autorizat în acest sens, astfel încât, începând din anul 1264, judecătorii inchizitoriali nu numai că au prezidat proba torturii, dar au și aplicat-o.

Sentința nu putea fi pronunțată decât cu încuviințarea înaltului prelat al diocezei unde se afla inchizitorul. Trebuie menționat că tribunalul cuprindea un juriu alcătuit din boni viri (oameni integri) în număr variabil, mergând de la doi până la douăzeci și care aveau drept de vot, format jurisconsulți, laici, călugări și secretari, pe care inchizitorul îl putea chema în ajutor. Acestora li se furniza un rezumat al dezbaterilor și nu li se dezvăluia numele martorilor. Odată ce încheiau examinarea unui dosar, își spuneau părerea. Inchizitorul proceda așa cu fiecare acuzat, începând cu aceia ale căror acuzații erau mai puțin grave. Sentința era rostită în cadru solemn, în cursul unei ședințe publice pe care o numeau predica generală sau autodafe la spanioli. La această ceremonie, desfășurată mai ales duminica, asistau judecătorii, ofițerii regelui, preoțimea și restul populației creștine. Câtă vreme sentința nu era încă pronunțată, inculpatul putea face apel la papă, lucru care nu oprea totuși desfășurarea procesului, întrucât tribunalul putea considera că obiecțiile invocate nu erau îndreptățite, fiind calificate drept "neserioase". Sentințele cuprindeau mai multe feluri de pedepse, cele mai grele fiind confiscarea bunurilor, temnița și condamnarea la moarte. Biserica îi lăsa pe mâna justiției seculare - expresie cucernică - pe ereticii care nu se căiseră și pe cei recăzuți în păcat, fiindcă rămânea dezarmată în fața sectanților încăpățânați, care refuzau să-și retracteze greșeala, pedeapsa lor fiind rugul. Întemnițarea sau murus, varia după gravitatea faptelor. Inchizitorii nu considerau că era o pedeapsă, ci mijlocul prin care penitentul obținea iertarea păcatelor comise. Închisoarea temporară era soarta celor care făcuseră mărturisiri în intervalul "perioadei de grație". Ereticii care sub tortură sau din teama de moarte se convertiseră, trebuiau să suporte fie un murus strictus fie un murus largus. Prima însemna detenția într-o carceră fără lumină, condamnații fiind ținuți adesea fixați de pereții celulei.

O altă pedeapsă o reprezenta purtarea însemnelor infamiei și anume, a crucilor. În principiu se croiau din fetru galben, fiind purtate cât mai la vedere, peste haine: una pe piept, cealaltă pe spate. Purtarea crucilor duble, cu un al doilea braț transversal, destinate sperjurilor, erau considerate o pedeapsă de temut, întrucât îi expunea pe condamnați la dispreț și batjocuri.

Flagelarea putea fi o pedeapsă principală sau accesorie, condamnatul desculț, numai în cămașă și nădragi, mergea la biserică purtând în mâini o lumânare și vergile cu care urma să fie lovit. În cadrul unei slujbe solemne, în general după predică, el întindea vergile preotului care îl flagela. Apoi intra într-o procesiune ce parcurgea orașul și primea pedeapsa, încă o dată, la ultima oprire. Păcătosul căindu-se, declara atunci, în fața mulțimii adunate, că meritase o asemenea pedeapsă pentru greșelile sale față de Biserică.
Pelerinajele au apărut destul de târziu în arsenalul sancțiunilor. Cel mai bine cotat era, fără îndoială, acela care se îndeplinea la Pământurile Sfinte și care era numit "trecerea peste mare". A fost abandonat, în primul rând, pentru că un număr foarte mare de eretici, proaspăt convertiți, găseau astfel posibilitatea de a recădea în păcatele lor, iar în al doilea rând, pentru că eșecurile cruciadelor făcuseră foarte dificile asemenea expediții. Condamnații își luau angajamentul să pornească la drum în termen de trei luni de la rostirea sentinței și trebuiau să aducă o scrisoare care să ateste că-și îndepliniseră pedeapsa.

Inocențiu al III-lea a decretat în anul 1226 că toate casele în care își găsiseră adăpost ereticii vor fi demolate. Dacă un defunct era suspectat de erezie, Inchiziția deschidea un proces în cursul căruia moștenitorii defunctului aveau dreptul să-i apere acestuia onoarea. Dacă în timpul vieții o persoană decedată fusese dată pe mâna justiției laice sau pedepsit cu închisoarea până la sfârșitul zilelor, aceasta era excomunicată, bunurile sale confiscate, iar tribunalul inchizitorial ordona deshumarea și arderea cadavrului.

În ciuda metodelor îngrozitoare și crude utilizate de-a lungul timpului de Inchiziție în eradicarea ereziei, se cuvine totuși să menționăm și faptul că, aceasta, în numeroase cazuri, a dat dovadă de înțelegere și clemență, Biserica considerând că scopul acestor campanii nu era acela de desființare a ereticilor, ci de convertire, mai precis, aducerea lor pe calea cea dreaptă a creștinismului.


Bibliografie

- "Inchiziția" - Guy Testas, Jean Testas
- "Inchiziția spaniolă - secolele XV - XIX" - Bartolomé Bennassar

©ORDO CRVX CÆRVLEA - A.D. MMVI
Markus - MC\OCC